14.05.2012
Tarife închiriere spaţii şi dotări tehnice

TARIFE DE ÎNCHIRIERE în lei/ oră pentru SPAŢII INTERIOARE Sala de spectacole (suprafaţă 330 mp) - 270 lei/ oră Bar-club (suprafaţă 180 mp) - 150 lei/ oră Sala de Expoziţii (suprafaţă 90 mp) - 75 lei / oră Sala de dans...
13.04.2012
Ateneul în direct - emisiune la Radio Nord-Est

Ascultaţi emisiunea Ateneul în direct Realizator: Cristina FLOROIU Doar la Radio Nord-Est, în fiecare joi, de la 17,15.

Acasa / Lansari de carte / Desculţă pe un picior de crin

Lansari de carte

Desculţă pe un picior de crin

Data: 14.02.2006 ora 17:00

Galerie foto

Lansarea cărţii Desculţă pe un picior de crin de Dana Dascălu prezentat de criticul de artă Valentin Ciucă.

Lansarea volumului de versuri Desculţă pe un picior de crin, apărut la editura PIM, ediţie îngrijită de Octavian Jighirgiu. Criticul de artă Valentin Ciucă, Ion Truică (a cărui grafică onorează acest volum), momentul muzical prezentat de Cvartetul de coarde ORFEU al Colegiului Naţional de Artă Octav Băncilă Iaşi (Ionuţ Scripcariu vioara I, Marius Holeru vioara a II-a, Ilinca Sbanţu violă, Alexandra Avarvarei violoncel), recitalul de poezie al Laurei Bilic şi Loredanei Condruţ, ne vor introduce în universul iubirii de viaţă, muzică şi poezie al Danei Dascălu. Totul sau nimic (2001) este titlul primului volum de versuri al autoarei, apărut în 2001 la editura BIT.

Povestea mea nu are titlu, e o poveste tristă, tristeţea fiind un argument spre meditaţie.

Veneam pe lume la o maternitate unde medicii care asistau la naştere au hotărât să folosească forcepsul, acest aparat distrugător care avea să-mi fie fatal. Pentru că orice copil trebuie să aibă un nume, am fost botezată Dana Camelia. Nimeni nu bănuia însă că boala pe care mi-o provocase forcepsul avea să-mi distrugă pe parcursul anilor tot corpul, cu excepţia creierului. Timpul trecea parcă mult prea repede şi oamenii care mă cunoşteau şi ştiau că sunt bolnavă, spuneau: “Ce copil frumos!”. Dar la ce bun? Eram foarte isteaţă şi ştiam să mă fac plăcută de oricine. Pentru Moş Crăciun aveam o slăbiciune aparte şi ori de câte ori îmi aducea daruri îi spuneam aceeaşi poezie, nu pentru că n-aş fi ştiut alta, dar mi se părea cea mai nimerită în situaţia în care eram. La sfârşitul poeziei adăugam: “Aş mai vrea aşa să ştii/ Că vreau multe jucării/ Şi la bancă şi la pat”. Patul şi banca erau locurile unde aveam să-mi petrec tot restul vieţii.

Într-adevăr, s-a încercat cu mine totul, sau aproape totul, iar în decursul anilor mi-am pierdut controlul asupra mâinilor şi picioarelor.

Au urmat anii de şcoală care pentru mine au fost cei mai fericiţi. Mă duceam la şcoală cu bucuria de a mai învăţa câte ceva şi nu în ultimul rând de a mă întâlni cu colegii. Dacă în timpul celor patru ani de şcoală eram ocupată şi preocupată de a face ceva, totul s-a sfârşit brusc când i-am spus învăţătoarei mele, adio, pentru totdeauna. Ar fi trebuit să continui, dar cum pe vremea aceea elevii trebuiau să meargă la ore din clasă în clasă, cu mine nu se putea face acest lucru. Am fost bucuroasă, o perioadă, când foştii colegi mă vizitau, dar treptat unul câte unul au pornit pe drumul lor.

Aveam 18 ani când mi-am dat seama că nu am dreptul să trăiesc ca o nulitate. Eram contrariată de jumătatea care nu putea atinge întregul din mine însămi, iar jumătatea care mă reprezenta ca om cerea mult prea mult de la viaţă. Atunci, pot să spun că a început de fapt lupta. Eram un om într-un cărucior care avea posibilitatea să vadă, să gândească, să simtă ca toţi ceilalţi. Deşi niciodată n-am simţit lipsa unei prietenii, eram complexată de faptul că atunci când ieşeam pe stradă cu prietenii, lumea care trecea pe lângă mine mă privea lung de parcă-mi cerea socoteală. A fost primul contact cu lumea reală, dar nu m-am lăsat. Deşi mă simţeam foarte prost când eram privită, încercam să zâmbesc. Cu trecerea timpului am învăţat să mă apropii de oameni şi din acel moment nu am mai fost singură. A însemnat enorm de mult pentru mine faptul că înţelegeam multe lucruri ieşite din sfera lumii în care mă găseam.

Când mi s-a spus că sunt un om irecuperabil am acceptat greu ideea. Poate capacitatea intelectuală m-a ajutat să depăşesc şi a compensat situaţia critică în care mă găsesc.

12 august 1986. Eram în maşină. Nu prevedeam nimic bun, totuşi părinţii mei mă asiguraseră că voi fi foarte bine îngrijită şi că e curat. Cam atât ştiam. Hotărâseră să mă interneze într-un cămin-spital de bolnavi cronici irecuperabili din Hârlău. Cert este că plecasem de pe planeta care pentru mine înseamna acasă, într-un fel de iad lumesc, iar toate căile de întoarcere erau suspendate.

Mă doare că mi s-a oferit o viaţă, din toate punctele de vedere, imperfectă. Sunt şi voi rămâne o învinsă şi datorită acestei înfrângeri nu am nici un drept. Visele însă, nu mi le poate lua nimeni, sunt numai ale mele.

Pentru că boala mea avansa din ce în ce mai mult eram tot mai contrariată neştiind ce să fac. Dorinţa arzătoare de a supravieţui, dar nu oricum, îmi depăşea posibilităţile fizice, iar scrisul a venit ca o binecuvântare. Dacă la început am luat-o ca pe o joacă, mai apoi, versurile mi-au oferit satisfacţii extraordinare. Am vrut să depăşesc prin orice mijloc ideea că stau într-un cărucior şi nu pot face nimic.

Pot totuşi să gândesc.

A fost greu la început, dar după ce am exersat am reuşit să-mi aranjez frazele într-o ordine gramaticală cât mai corectă şi am speranţa că într-o zi cineva va lua aceste pagini, bântuite de gândurile mele şi poate va exclama: “Doamne, cât e de frumos scris!”

Dana Dascălu

Tarife închiriere spaţii şi dotări tehnice

Ateneul în direct - emisiune la Radio Nord-Est

Desculţă pe un picior de crin

Galerie foto